Violenta in mediul familial

Pentru mulți adolescenți, „acasă” nu înseamnă liniște, ci alertă permanentă.

Uși trântite, ton ridicat, amenințări, ironii, uneori și lovituri sau împingeri.
Părinții spun adesea:

„Ne certăm între noi, nu pe copil. Nu i-am făcut lui nimic.”

Dar un adolescent care trăiește ani la rând într-un astfel de climat nu rămâne „neafectat”.
Chiar dacă nu este atins, chiar dacă nu i se adresează nicio vorbă urâtă, psihicul lui plătește un preț mare.Nu vorbim doar despre „o copilărie mai grea”, ci, uneori, despre traumă.

Ce trăiește, de fapt, un adolescent într-o casă cu scandal și violență?

Un adolescent înțelege mai mult decât un copil mic, dar are la fel de puțină putere reală de a schimba ceva. De aici, un amestec extrem de greu:

• Frică: „Dacă de data asta se întâmplă ceva grav?”

• Neputință: „Aud tot, văd tot, dar nu pot opri nimic.”

• Vinovăție: „Poate dacă aș fi altfel, nu s-ar ajunge aici.”

• Loialitate ruptă: „Pe cine să apăr? Pe cine trădez dacă spun cuiva ce se întâmplă?”

• Mulți adolescenți ajung să se simtă responsabili pentru siguranța unuia dintre părinți:

• „Dacă nu stau eu treaz/trează, dacă nu sunt cu ochii pe ei, poate se întâmplă ceva rău.”

• Este o formă de parentificare: adolescentul devine emoțional „părinte” pentru părinte.
  Numai că acest rol vine cu o încărcătură psihologică uriașă.

• Efecte psihologice imediate: corpul vorbește primul

• Adolescenții care trăiesc frecvent scandaluri și violență în familie ajung deseori:

• să aibă dureri de burtă, de cap, greață, tremur, fără cauză medicală clară –
  acesta este un semn de somatizare, modul în care corpul exprimă stresul cronic;

• să trăiască atacuri de panică, senzația că „nu pot respira”, „o să leșin”;

• să aibă tulburări de somn: adorm greu, se trezesc încordați, au coșmaruri;

• să fie în hipervigilență: tresar la orice zgomot, ascultă constant „dacă iar începe”, se sperie de ton ridicat, chiar dacă nu e vorba de ei;

• să evite cât pot casa: stau ore în șir afară, la prieteni, în oraș, în online – orice, numai „să nu fiu acolo”.

• La nivel emoțional, apar des:

• anxietate (griji excesive, teamă de ce urmează);

• iritabilitate și izbucniri de furie;

• plâns aparent „fără motiv”;

• dificultăți de concentrare la școală – mintea este ocupată cu „ce se întâmplă acasă”.

• Nu sunt „sensibili peste măsură”. Sunt adolescenți ai căror sisteme nervoase trăiesc în mod supraviețuire.

• Efectele devastatoare pe termen lung

• Dacă acest climat se repetă ani la rând, efectele pot merge mult dincolo de adolescență.

• 1. Imagine de sine și stimă de sine

• Un adolescent crescut în tensiune și violență poate ajunge să creadă, în adânc:

• „Nu merit mai mult decât atât.”

• „Ceva e în neregulă cu mine.”

• „Dacă aș fi fost mai bun(ă), părinții mei nu ar fi ajuns aici.

  Se dezvoltă o stimă de sine fragilă, multă rușine și sentiment de nevaloroare. Acestea pot alimenta:

• perfecționism extrem („trebuie să fiu impecabil ca să fiu acceptat(ă)”);

• sau, invers, renunțare și demotivare („nu are rost, oricum nu iese nimic bun din mine”).

• 2. Relații de cuplu și prietenii

• Casa devine „manualul intern” după care adolescentul învață ce înseamnă o relație

  .Ca tânăr adult, poate:

• să intre în relații abuzive, pentru că „așa e normal, toate cuplurile se ceartă rău”;

• să rămână prea mult în relații care dor, din loialitate exagerată („dacă plec, îl/ o rănesc, trebuie să am grijă de el/ea”);

• să fugă de orice conflict, evitând apropierea reală de teamă să nu se repete haosul de acasă;

• să devină „salvatorul” în cuplu și prietenii – are grijă de toți, își ignoră propriile nevoi.

  În termeni psihologici, vorbim de modele de atașament nesigur și tipare relaționale disfuncționale.

• 3. Tulburări emoționale

• Expunerea repetată la violență și conflict intens poate crește riscul de:

• tulburări depresive (tristețe persistentă, lipsă de energie, pierderea interesului pentru activități);

• tulburări de anxietate (atacuri de panică, anxietate generalizată, anxietate socială);

• simptome de traumă: flashback-uri, evitarea anumitor situații, amorțire emoțională;

• comportamente de auto-rănire sau gânduri de tip „mai bine n-aș fi fost” – ca mod extrem de a scăpa de durere.

  Nu orice adolescent expus la conflict va dezvolta o tulburare psihologică, dar riscul este semnificativ crescut, mai ales când nu există niciun adult stabil emoțional în jur.

• 4. Comportamente de risc

  Unii adolescenți își „anesteziază” durerea prin:

• consum de alcool sau alte substanțe;

• comportamente sexuale riscante;

• implicare în anturaje periculoase;

• hiperactivitate socială sau online, pentru a nu rămâne singuri cu propriile trăiri.

  Aceste comportamente nu sunt doar „rebeliune adolescentină”.
  De multe ori, sunt strategii de supraviețuire emoțională.

• Și totuși, certuri există în orice familie.” Unde e linia?

• Este adevărat: nu orice conflict dăunează. Ba chiar, gestionat sănătos, conflictul poate fi o lecție valoroasă.

  Diferența majoră este între:

• discuții tensionate, dar respectuoase, în care adulții își asumă ce spun și repară ulterior;

• și scandal repetitiv, umilință, jigniri, amenințări, violență fizică sau emoțională, în care copilul/adolescentul se simte în pericol.

  Când:

• tensiunea este frecventă și intensă;

• există frică reală (de lovituri, de distrugerea lucrurilor, de plecări dramatice);

• unul dintre părinți este constant umilit sau controlat;

  atunci putem vorbi de mediu emoțional abuziv, nu de „cearta normală din orice casă”.

  Ce pot face părinții – chiar dacă lucrurile au mers departe

• Nu putem șterge trecutul adolescentului, dar putem influența prezentul și viitorul lui.

1. Asumare și adevăr

Un prim pas extrem de important este ca adultul să poată spune, direct:

• „Da, ce ai văzut și auzit în casa asta te-a rănit.”

• „Nu e vina ta.”

• „Eu, ca adult, sunt responsabil pentru partea mea în tot ce s-a întâmplat.”

  Această asumare rupe mesajul toxic: „exagerezi, nu e așa grav”.

2. Scoaterea adolescentului din rolul de „protector” sau „judecător”

E esențial ca părintele să evite:

• „Spune-i tu că nu are dreptate.”

• „Dacă ții la mine, nu mai vorbi cu el/ea.”

• „Numai tu mă înțelegi, de asta îți spun ție tot ce îmi face.”

  Adolescentul are nevoie să rămână copil, nu partener de cuplu, nici terapeut de familie.

• 3. Validarea reacțiilor lui

În loc de:

• „Ești prea sensibil(ă).”

• „Nu s-a întâmplat nimic, doar ne-am mai certat.”

poți spune:

• „E firesc să-ți fie frică, ai trăit multă tensiune aici.”

• „Corpul tău reacționează la ce ai trăit. Te cred.”

• „Nu ești nebun(ă), nu ești stricat(ă). Ai trecut prin situații foarte grele.”

  Validarea nu agravează problema; o face numibilă și, deci, abordabilă.

• 4. Căutarea de ajutor specializat

Ajutorul nu este doar „pentru cazuri extreme”. Poate însemna:

• consiliere psihologică pentru adolescent;

• consiliere pentru părinte sau cuplu;

• în situații de violență severă – și pași de protecție (juridici, sociali).

  A cere ajutor transmite adolescentului un mesaj esențial:

„Problema nu ești tu. Problema este ce se întâmplă între adulți și noi ne ocupăm de asta.

Când este URGENT să ceri ajutor

Este important să cauți de urgență sprijin (inclusiv medic, psiholog, serviciile de urgență 112 sau un serviciu de criză) dacă observi la adolescent:

• vorbește despre faptul că nu mai vede rostul vieții;

• are planuri sau intenții de a-și face rău;

• își provoacă leziuni intenționate (tăieturi, arsuri etc.);

• consumă frecvent alcool sau alte substanțe pentru „a uita”;

• se izolează complet și refuză orice contact, orice activitate.

  Acestea nu sunt „figuri de adolescent”. Sunt semnale de alarmă serioase.

Un mesaj de final pentru părinți

Adolescenții care trăiesc ani la rând în scandal și violență nu sunt doar martori.
Sufletul lor, corpul lor, viitoarele lor relații duc urmele acestui mediu.

Vestea greu de auzit, dar necesară, este aceasta:
nu vor uita pur și simplu, odată cu vârsta.

Vestea bună este că:

• relațiile se pot repara;

• modelele se pot schimba;

• există ajutor;

• nu ești singur(ă) în asta.

Schimbarea începe din momentul în care un adult are curajul să spună:

„Ce se întâmplă îi rănește și pe copiii noștri. De azi înainte vreau să fac altfel și caut ajutor.”

Pentru un adolescent prins în mijlocul haosului, acest pas poate fi diferența între a trăi cu o rană ascunsă și a avea, în timp, șansa la o viață emoțională mai sigură și mai liberă.